SOLISTA DE MUZICA SACRA OANA GUGUIAN

Chiesa di Loreto
(Parohia Ortodoxa Romana Sfantul Teodor Studitul)

TALCUIRI LA PSALMUL 136

“De te voi uita, Ierusalime”

Slabi şi uitători, deşi suntem în  Post, totuşi trăim ca şi cum Ierusalimul nu ar fi existat pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduşi de frivolităţile „acestei lumi străine” şi neglijăm slujbele şi disciplina Bisericii care ne reamintesc de adevărata casă. Mai mult decât atât, ne iubim chiar răpitorii noştri – căci păcatele noastre ne ţin captivi mai mult decât orice răpitor – şi petrecem zilele postului în lene, deşi ar trebui să ne pregătim pentru a întâlni răsăritul Soarelui Noului Ierusalim, Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos.

Încă mai este timp; trebuie însă să ne amintim de adevărata noastră casă şi să ne plângem păcatele care ne-au înstrăinat de casa noastră. Să punem la inimă cuvintele Sf. Ioan Scărarul: “Înstrăinarea este îndepărtarea de toate, pentru ca gândul să fie făcut nedespărţit de Dumnezeu. Înstrăinarea este iubitoare şi lucrătoare a plânsului celui fără de încetare.” Înstrăinaţi de Rai, trebuie să devenim înstrăinați de lume, pentru a putea nădăjdui în întoarcerea noastră. Putem face aceasta dacă vom petrece aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, participarea la slujbele Bisericii, în lacrimi de pocăinţă, în pregătirea pentru plina de bucurie Sărbătoare de la finalul acestei perioade de înstrăinare; iar prin urmarea acestor lucruri în aceasta vale a plângerii, să ne pregătim pentru şi mai marea Sărbătoare când Domnul nostru se va întoarce să Îşi ia credincioşii săi în Noul Ierusalim, din care nu va mai exista înstrăinare, căci este veşnic.

 Seraphim Rose

Psalm 136,1: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.

În aceste cuvinte ale psalmului, noi, creştinii ortodocşi, Noul Israel, ne aducem aminte că suntem în exil. Dacă pentru ortodocşii ruşi, alungaţi din Sfânta Rusie, acest psalm are un înţeles special, pentru creştini, în general, psalmul semnifică faptul că suntem străini de această lume, că dorim întoarcerea la adevărata noastră casă, raiul. Pentru noi,  Postul este un prilej de înstrăinare dăruit de Mama noastră, Biserica, pentru a ne întări amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne merităm această înstrăinare, şi, de altfel, avem nevoie de el datorită păcatelor noastre. Doar prin nevoinţa înstrăinării, pe care o realizăm prin rugăciune, post, pocăinţă, tocmai în această perioadă, putem cugeta la Sionul nostru.

PILDELE LUI SOLOMON

Pildele lui Solomon, fiul lui David,

Folositoare pentru cunoaşterea înţelepciunii şi a stăpânirii de sine,

Pentru înţelegerea cuvintelor adânci, pentru dobândirea unei îndrumări bune, pentru dreptate, pentru dreapta judecată şi nepărtinire,

Pentru a prilejui celor fără gând rău o judecată isteaţă, omului tânăr cunoştinţă şi bună cugetare.

Să ia aminte cel înţelept şi îşi va spori ştiinţa, iar cel priceput va dobândi iscusinţa de a se purta,

Pătrunzând cu mintea pildele şi înţelesurile adânci, graiurile celor înţelepţi şi tâlcuirea lor nepătrunsă.

Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine.

Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale.

Căci ele sunt ca o cunună pe capul tău Şi ca o salbă împrejurul gâtului tău.

Fiul meu, de voiesc păcătoşii să te ademenească, nu te învoi,

Dacă-ţi spun: "Vino cu noi, să ne punem la pândă, ca să vărsăm sânge, să întindem curse fără cuvânt celui neprihănit,

Să-i înghiţim de vii ca locuinţa morţilor, şi întregi, ca pe cei ce se coboară în mormânt.

Să punem stăpânire pe tot felul de lucruri scumpe, să ne umplem de pradă casele noastre,

Fii părtaş la obştea noastră, o singură pungă fi-va pentru toţi!"

Fiul meu, nu te întovărăşi cu ei pe cale; abate piciorul tău din cărarea lor,

Căci picioarele lor aleargă numai la rău, iar ei zoresc să verse sânge.

Zadarnic se întind curse în văzul păsărilor!

Căci ei întind curse tocmai împotriva sângelui lor, şi sufletului lor îşi întind ei laţuri.

Aceasta este soarta celor lacomi de câştig; lăcomia le aduce pierderea vieţii.

Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în piele îşi ridică glasul său.

Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi spune cuvântul:

"Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?

Întoarceţi-vă iarăşi la mustrarea mea şi iată eu voi turna peste voi duhul meu şi vă voi vesti cuvintele mele.

Chematu-v-am, dar voi n-aţi luat aminte! Întinsu-mi-am mâna şi n-a fost cine să ia seama!

Ci aţi lepădat toate sfaturile mele şi mustrările mele nu le-aţi primit.

De aceea şi eu voi râde de pieirea voastră şi mă voi bucura când va veni groaza peste voi,

Când va veni peste voi necazul ca furtuna şi când nenorocirea ca vijelia vă va cuprinde.

Atunci mă vor chema, dar eu nu voi răspunde; din zori mă vor căuta şi nu mă vor afla,

Pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o,

Fiindcă n-au luat aminte la sfaturile mele şi cercetarea mea au dispreţuit-o.

Mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor,

Căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte;

Iar cel ce mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme".

Nu mai vreau să moară capra vecinului. Vreau să moară vecinul ca să-i iau capra!

Nu mai vreau să moară capra vecinului.
Vreau să moară vecinul ca să-i iau capra!
Sau: gânduri din ţara celor ce trăiesc (prea mult!) doar pentru ei!
Însă “Dumnezeu îndreaptă toate spre binele celor care îl iubesc pe el!”

Duhul Domnului este peste mine,

căci Domnul m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună,

să-i vindec pe cei cu inima zdrobită;

să le vestesc celor închişi eliberarea

şi celor prinşi în război libertatea;

să dau de ştire un an de milostivire al Domnului;

să-i mângâi pe toţi cei întristaţi;

să aduc alinare celor care plâng;

să le schimb veşmântul de doliu cu untdelemnul bucuriei,

să le pun haine de sărbătoare în locul disperării” (Is 61,1-3).

“Iată, eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Dar nu luaţi cu voi nici bani, nici sandale, nici desagă. Mâncaţi şi beţi ce vi se dă, căci cine munceşte are dreptul la plată”. Altfel spus, nu vă gândiţi la voi, nu vă îngrijoraţi pentru voi pentru că Dumnezeu îndreaptă toate spre binele celor care îl iubesc pe el. Eu vă trimit pentru ceilalţi. Fiţi la dispoziţia celorlalţi, plini de generozitate şi eu, Domnul, voi avea grijă de voi. Voi aveţi grijă de ceilalţi.

Zilelor Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

2014 "Anul Brâncoveanu"

300 de ani de la martiriul lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor acestuia

CE VEZI PRIN BISERICI...

Ce vezi prin biserici…

Expresia “nu prea e dus la biserica” are, fara indoiala, o conotatie negativa. Dar a nu fi dus la biserica in fapt, este o realitatea pe care o gasim in multe biserici unde vin oameni mai mult sau mai putin familiarizati cu regulile de comportament scrise din timpuri stravechi, iar asta poate aduce tulburare celor care chiar cauta liniste in casa lui Dumnezeu.

Am auzit oameni care spun ca nu suporta sa mai mearga la biserica pentru ca se simt tulburati de ceea ce vad acolo. Pe mine personal, unii dintre cei ne-prea-dusi la biserica (in fapt), m-au certat, m-au impins, m-au calcat pe maini, m-au inghestuit, mi-au distras atentia de la slujba, mi-au furat painea sfintita de pe masa, dar… nu au reusit sa ma scoata din biserica si nici sa ma faca sa nu mai merg. Mi-a luat ceva timp sa invat sa nu ma mai tulbur de comportamentele neadecvate, dar dupa ce am izbandit, nimic nu ma mai tulbura si imi vad linistita de fericirea mea.

Despre lumea care populeaza bisericile trebuie sa va zic un lucru important. In biserica nu intra doar viitori sfinti, ci si diavolul insusi! Si ala nu se opreste in naos sau pronaos, ci ajunge pana in altar si chiar pleaca cu tine acasa. Deci, de noi tine sa ii dam credit sau nu. „Agitatii” tineri sau batrani , femei sau barbati sunt si ei oameni ispititi sau pusi cumva sa ispiteasca. De aceea sunt cateva reguli stravechi pe care biserica le-a instituit, tocmai ca sa nu se mai tulbure oamenii:

- barbatii sa stea pe dreapta si femeile pe stanga ca sa nu se ispiteasca reciproc.

Cand mergem la biserica, se presupune ca ne dam intalnire cu Dumnezeu, nu cu prietenii, nu potentialii parteneri, nu cu actualii parteneri… Biserica nu e loc de „intalnire” si nici de cautarea sortitului/sortitei. Nu e club, nu e spatiu de socializare si nici expozitie. Nu e podium pentru defileurile de moda, nu e loc de piosenie falsa, nu e loc public, ci e CASA LUI DUMNEZEU! Cine nu stie regulile, sa le invete si sa le respecte, iar cine NU VREA sa le respecte, sa mearga in continuare, dar sa fie constient de faptul ca spre osândă o face.

O sa va povestesc cum mi s-a revelat faptul ca femeile nu au ce cauta pe partea barbatilor.

Intr-o zi, am gasit loc in fata pe partea dreapta si m-am asezat in genunchi acolo cu bucuria ca nimic nu o sa ma tulbure, ca o sa vad si o sa aud toata slujba fara sa ma mai calce nimeni pe maini. Cu toate ca eram corect imbracata, am simtit la un moment dat o atingele usoara pe sold. Am crezut ca mi se pare, dar senzatia s-a repetat si atunci am intors brusc capul. Din „cadru”, ca o strafulgerare, tocmai se retragea o mana. Am ridicat ochii in ochii celui din spatele meu si am vazut un baiat de aproximativ 14 ani, speriat si fastacit, care imi evita panicat privirea. Gandurile mi s-au succedat rapid debutand cu „Ia uite, dom’le si in biserica sunt obsedati sexual”. Apoi… „bietul baiat, cred ca e oligofren sau ceva”… si am sfarsit cu… “asa-mi trebuie daca m-am asezat pe partea barbatilor, vina e a mea!” M-am intins pana la urechea lui si i-am spus: “te rog nu mai face asta, nu sunt suparata pe tine, dar nu o mai face”. Am simtit cum se rusineaza, dar se destinde, iar eu am avut pace tot restul slujbei. De atunci nu mai fac “miscarea hoata” cu pusul pe dreapta, mi-am luat lectia.

Parintele Teofil – staretul Schitului Darvari

- femeile sa fie imbracate decent si sa aiba capul acoperit;

Incerc sa definesc cuvantul “decent”… Fusta nu este obligatorie, asa cum pantalonii nu sunt interzisi, dar trebuie vazut un pic ce fel de fusta si ce fel de pantaloni. Mai putin ispiteste o femeie in panatloni largi si cu fundul acoperit decat una imbracata in fusta scurta, crapata sau… transparenta.

Imaginati-va ca o femeie cu fusta stramta si crapata se pune pe dreapta, intre barbati, si se asaza in genunchi cu fundul in sus (cum mai vezi pe alocuri…) Oare barbatii aia din spatele ei se mai gandesc la Dumnezeu sau la „capra” sexy din fata lor? Ok, poate s-au nimerit acolo niste sfinti si nu se uita deloc la ea, dar nevestele “sfintilor”, care s-au asezat regulamentar pe stanga, oare nu se tulbura stiind ca ele stau separat de sotii lor, iar o necunoscuta le face “joculete erotice” sub masca pioseniei ingenuncheate in rugaciune?

De ce sa aiba capul acoperit? Pentru ca parul despletit e o podoaba care ispiteste, dar, mai mult de atat, este un fel de “antena” cu care isi imprastie gandurile (energiile), nu intotdeauna curate, asa cum vrajitoarele se despletesc cand fac ritualuri de magie ca sa aiba putere mai mare!

- alta regula buna este sa nu intorci capul in biserica;

Ati observat ce se intampla cand cineva priveste in spate? El vede pe toata lumea si este vazut de toata lumea. Care e problema? Distrage atentia celor care privesc spre altar, ii tulbura pe cei care (poate) plang sau au trairi intense, devine polul de interes pentru toti (lege a perceptiei care se numeste legea contrastelor si care spune ca “un stimul diferit de elementele campului perceptiv va fi discriminat mai repede”), deci persoana in cauza devine un soi de “vedeta”, de “buricul pamantului” si asta poate sa tulbure. Daca vreau sa vad asa ceva, ma duc la teatru, nu la biserica. Este un fel de intruziune in intimitatea celor care sunt acolo ca sa se roage. Nimanui nu ii place sa fie privit atunci cand cauta un pic de liniste, de pace si de trairi inalte.

- cine vine mai tarziu la biserica sa stea mai in spate;

Am observat ca tulburarea o fac mai ales cei care vin tarziu. Atunci ii apuca sa mearga la pupat icoane, la dus acatiste la altar, la fosnit pungile ca sa puna painea pe masa sau soptitul destul de tare a indicatiilor organizatorice atunci cand mai sunt cu cineva. In fond, lucrurile astea sunt normale, ca de-aia vin la biserica, dar sunt doua conditii de luat in calcul: sa le faca cu discretie sau sa nu le faca DELOC daca in momentul acela se citeste Evanghelia, se spune Crezul sau se canta Tatal Nostru. Mai sunt si alte momente cand agitatia unora aduce multa tulburare, dar ma opresc aici. Macar atat sa respecte, momentele cand ar fi cazul sa se aseze in genunchi… Vanzoleala trebuie evitata si in timpul predicii, pentru ca de acolo inveti si te inteleptesti, nu de la bucata de paine pe care ti-o da cineva de pomana dupa ce ti-a fosnit cu punga in urechi ca sa iti rupa bucata de pita…

Odata am vazut o scena care m-a revoltat pana la lacrimi. O femeie supraponderala s-a straduit minute bune sa se aseze in genunchi la momentul citirii unei rugaciuni adresate Maicii Domnului, moment la care pana si preotii isi descopera capul si se asaza in genunchi in fata icoanei (Rugaciunea catre Nascatoarea de Dumnezeu a lui Pavel Monahul). Din spate a venit o cucoana bine imbracata (genul care are haina de blana si asteapta sa i se faca loc ca sa paseasca băţoasă spre altar cu valorosul ei  acatist…) Ajunsa in dreptul femeii supraponderale si blocata in intentia ei de a pluti pe „covorul rosu”, incepe sa o impinga cu piciorul pe biata femeie cerand imperativ: „Ridicati-va doamna, nu vedeti ca nu avem pe unde trece la altar?” O impingea in continuare cu piciorul ca atunci cand vrei sa dai la o parte un bolovan. Deja ma enervasem atat de tare incat imi venea sa ma ridic cat sunt de lunga, sa o iau de gulerul ei imblanit si sa o scot din biserica in suturi, dar am primit o lectie de smerenie de mi s-au umplut ochii de lacrimi. Femeia a incercat sa se ridice, dar ii era aproape imposibil fara ajutor si i-a raspuns cu voce rugatoare si un pic uimita: „Dar eu ma rog Maicutei Domnului”! Reactia aia cred ca ar fi inmuiat si un criminal. Nu stiu ce s-a mai intamplat cu „imblanita”, dar mie mi s-a umplut inima de iubire pentru femeia buna si numai pentru ea am mai avut ochi.

Va dau un „hint”

Ca sa nu va mai tulbure cei care nu prea stiu ce se face si ce nu se face la biserica, va sugerez  sa nu va uitati la ei. Daca, totusi, deranjul e mare, constientizati imediat ca este o ispita a celui rau de a va enerva, de a va face sa judecati semenii, de a va face sa uitati scopul cu care v-ati dus la biserica, de a va face sa nu mai auziti ce este important si, nu in ultima instanta, sa va scoata din biserica. In momentul acela incordati-va atentia la cuvintele preotului sau la cuvintele cantarilor de la strana. Daca nici acest lucru nu va reda imediat linistea, repetati in gand Rugaciunea Inimii pana linistea din suflet se reinstaureaza. O sa vedeti ca „hint-ul” meu functioneaza.

Inca un sfat

Nu ii judecati pe cei care se comporta neadecvat in biserica, ci bucurati-va pentru ei ca TOTUSI sunt acolo. Sa nu va indoiti de faptul ca in casa Domnului se intampla minuni si, poate, peste catva timp o sa ii vedeti pe acei oameni cu totul si cu totul schimbati. Are Dumnzeu grija sa ii invete, ca doar de-aia sunt acolo. Unii se comporta asa din rautatea pe care le-o insufla diavolul, altii din nestiinta, nu suntem noi in masura sa ii judecam. Mai bine invatati-i cu blandete ce ar trebui sa faca si asumati-va si eventualele esecuri. Nu toti se pot debarasa de orgoliu ca sa primeasca invatatura, dar macar incercati sa la faceti binele.

Ca sa nu credeti ca vorbesc din imaginatie o sa ma automarturisesc cu privire la perioada cand nici eu nu stiam ce se face la biserica. Aveam chemare puternica in inima, dar nu stiam ca pot sminti oamenii cu nestiinta mea, asa ca ma duceam la biserica cum ma gaseam imbracata in alergatura cotidiana. Imi amintesc ca dupa o slujba ma asezasem in strana picior peste picior asteptand-o pe o doamna (inger) care ma mai instruia cu blandete si ma ducea la diferite biserici. Cand s-a intors de la altar a surprins exact scena urmatoare. Un barbat, mai in varsta a trecut pe langa mine si mi-a ars o palma peste genunchi spunand cu asprime: „stai ca la bar si te mai si imbraci in blugi ca sa smintesti barbatii”. Irina (ingerasul meu materializat in om) a avut o reactie de mama, a alergat la mine, mi-a pus mana pe genunchi despletindu-mi picioarele, dar ochii erau la barbatul cu pricina si gura spunea: „iertati-o, inca nu stie…” Afara, m-a intrebat „ Da chiar, tu nu ai pe acasa o fusta  mai lunga si niste pantofi cu talpa joasa”? M-am uitat la mine si m-am simtit de un ridicol imens, mi-a fost rusine tare pentru cat eram de neadecvata acelui cadru. Pe langa blugii mulati pe picioarele unei siluete sarita de 1,80 aveam si ghete cu tocuri de 12 cm. In mod si mai ridicol, pe cap aveam basma, legata şic in genul bandanelor… De-oadata, m-am simtit ca un nudist cu palarie intr-o manastire de calugari. Chiar acolo eram, la Schitul Darvari. Acum, dupa 12 ani, Schitul ala ma iubeste, se roaga pentru mine si imi daruieste pace sufleteasca la fiecare spovedanie. Daca se mai intampla sa am unghiile lacuite cu rosu, le ascund in palmele sotului meu, cu rusinea „nudistului” de acum 12 ani care se ascunde dupa unul imbracat… Rabdare, multi din cei care va tulbura acum vor fi ca mine.

Parintele Nicolae, duhovnicul meu

STATUIA LUI MIHAI EMINESCU IN VEVEY ELVETIA

RECUNOASTEREA MARELUI POET MIHAI EMINESCU IN VEVEY ELVETIA.


 

SIMTI CA FACI PARTE DIN PAROHIA TA?

Simţi că faci parte din parohia ta?

Abecedar ortodox

Viaţa în marile oraşe nu mai este ca viaţa la sat când toţi oamenii se cunoşteau unii cu alţii, când comunitatea era foarte bine închegată. Astăzi e imposibil să-i cunoşti zecile, sutele de mii sau chiar milioanele de oameni din oraşul tău. Abia recunoşti persoane care stau în acelaşi cartier cu tine, ba se întâmplă de multe ori ca nici vecinii de bloc să nu ţi-i ştii prea bine. Din păcate viaţa la oraşe ne-a înstrăinat unii de alţii, şi din acest motiv au avut de suferit şi parohiile din jurul bisericilor ortodoxe.

Ce este parohia? Este marea familie a familiile celor care locuiesc în blocurile şi casele dimprejurul unei biserici. Ce este episcopia? Este o mare familie ce cuprinde toate parohiile dintr-o anumită regiune. Ce este  Biserica Ortodoxă Română? Este o mare familie formată din toate episcopiile din ţară și din toate episcopiile române de peste hotare. Ce este Biserica Universală a lui Hristos?  Este marea familie a Bisericilor Autocefale din întreaga lume (Biserica Ortodoxă a României, a Greciei, Rusiei, Ciprului, Bulgariei, etc.) Biserica Universală este de fapt  familia lui Dumnezeu, iar parohia este amprenta ei la nivel local.

Odinioară oamenii aveau doar un singur preot în comunitatea lor, la el se spovedeau, la el veneau la liturghie, la el îşi botezau copiii, la el se cununau, la el îşi înmormântu morţii, pe el îl aveau ca model de trăire creştinească. Astăzi lucrurile s-au schimbat destul de mult. Trăind la oraş, oamenii se duc la liturghie acolo unde le place şi nu neaparat la parohia de care aparţin, se spovedesc la preotul care le e drag, chiar dacă e din altă parte, fac botezul şi cununia la bisericile așezate mai aproape de starea civilă, etc. Pentru mulţi dintre noi conceptul de parohie este foarte vag şi din acest motiv nu-i acordăm importanţa cuvenită.

Acum câţiva ani, când l-am cunoscut pe Dumnezeu, începusem să merg la liturghie la Catedrala din Galaţi, pentru că-mi plăceau mult predicile şi cântările slujbelor. După ce am cunoscut-o pe Iulia, de dragul ei am început să merg la biserica Sfântul Antim, pentru că aici slujbele ţineau mai puţin şi eram şi mai aproape de casa ei. Câteodată, când nu ne întâlneam duminica să mergem împreună la liturghie, eu mergeam la Biserica Sfântul Vasile acolo unde slujeşte duhovnicul nostru. Pentru că mă mustra conştiinţa mai mergeam uneori şi la biserica parohiei de care aparţineam.

Când ne-am mutat în Bucureşti la început mergeam la catedrala patriarhală, iar apoi am ajuns să mergem la Biserica Stavropoleos din spatele Bancii Naţionale a României ştiind că aici cântă cel mai frumos cor bizantin din ţară.

Era prima biserică pe care o simţeam ca o mare familie. Ce m-a surprins foarte mult a fost că odată, vrând să mă împărtăşesc la sfârşitul liturghiei, preotul a spus că refuză să mă împărtăşească pentru că nu mă cunoaşte, dar pâna la urmă celălalt preot slujitor a acceptat. Am înţeles mai apoi că problema era că m-am spovedit în altă parte şi el nu era sigur că eu mă pregătisem pentru Sfânta Euharistie, şi în plus de asta era prima dată când mă vedea în biserică.

Acest gest m-a pus pe gânduri. Atunci am înţeles ce înseamnă de fapt o parohie. Părintele ştie de obicei de sâmbătă seara câte persoane se vor împărtăşi duminică pentru că el i-a spovedit şi în plus de asta a rugat pe toţi cei care nu se spovedesc la el să anunţe din timp dacă vor ca duminică să ia Trupul şi Sângele Domnului.

Duminica la Sfânta Liturghie oamenii aduc fel de fel de prinoase spre a fi sfinţite de Dumnezeu: fructe, pâine, colaci, cornuri, prăjituri, cu condiţia să fie făcute în casă şi nu cumpărate. După ce sunt sfinţite, toate prinoasele sunt aşezate  în curtea bisericii, unde oamenii se adună după liturghie şi gustă din ele, un prilej foarte bun de a vorbi unii cu alţii, de a socializa, de a se cunoaşte.

E o parohie cu mulţi adolescenţi, cu familii tinere, cu mulţi copilaşi care dau viaţă întregii comunităţi.  Preoţii împreună cu enoriaşii participă împreună la multe activităţi: pelerinaje, seri de discuţii, cateheze, concerte de muzică bizantină, ajutoare pentru copiii din orfelinate, etc. Ca să nu mai vorbim de marile sărbători când biserica şi curtea ei sunt neîncăpătoare, enoriaşii venind cu mare drag la slujbele la care Grupul Stravropoleos cântă dumnezeieşte. E o familie frumoasă, şi foarte primitoare, caracterizată de o rânduială şi o disciplină extraordinară. Toate acestea împreună cu muzica bizantină formează liantul care-i ţine uniţi pe toţi membrii parohiei.

De când am cunoscut Stavropoleos nu ne-am mai despărţit de ei, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare mergem cu bucurie la liturghie şi la celelalte slujbe.

Cred că mulţi dintre noi nu simţim că facem parte din parohia noastră. Oamenii de lângă noi din biserică ne sunt străini, şi n-ar trebuie să fie aşa. Preotul şi parohia are tocmai acest scop de a-i uni pe enoriaşi, de a-i face să se cunoască, să se iubească, ajutându-se și susținându-se la greu. Învăţând să-i iubească pe cei de aproape ai lor din parohie, oamenii îşi vor extinde iubirea şi faţă de cei din alte parohii și în final faţă de toți cei necunoscuţi.

Gândiţi-vă la parohie ca la o clasă de liceeni care studiază împreună 4 ani de zile, şi care în tot acest timp se cunosc foarte bine şi ajung să se îndrăgească, şi nimeni nu este străin celuilalt. Timpul petrecut împreună la orele de curs, la teze şi examene, în activităţile din timpul liber, leagă prietenii frumoase întărind per toatal întreaga clasă.

Frumos ar fi să facem ascultare de Sfântul Sinod, care conduce Biserica Ortodoxă Română şi să participăm la viaţa parohiei de care aparţinem, pentru că din punct de vedere dogmatic şi canonic suntem mădulare ale trupului acestei biserici, şi fără noi acea comunitate nu este întreagă. Aici ar trebui să ne avem duhovnicul şi aici ar trebui să mergem la slujbe.

Din păcate din cauza neputinţelor noastre omeneşti mergem la ce biserică vrem noi, invocând diverse motive: că nu-mi place predica sau preotul, că slujbele sunt lungi, că biserica e veche, etc.

Totuşi, modernismul şi globalizarea ne-au adus pe unii din noi în aceeaşi postură ca a ţăranilor de la sate. Gândiţi-vă la românii care locuiesc în ţări neortodoxe care s-ar bucura să aibe o parohie în oraşul lor, iar cei care au deja nu mai fac mofturi privind locaţia bisericii sau vrednicia preotului, ci se bucură ca au unde să se adune, că au un colţişor de ţară în străinatate, că acolo se simt în familie.

Parohiile ortodoxe româneşti din străinatate se apropie foarte mult de modelul ideal la parohiei, acolo oamenii venind de nevoie, de drag, tânjind după graiul românesc, după fraţii de acelaşi neam şi după credinţa străbună.

Noi în ţară încă mai facem mofturi, dar aşa cum facem ascultare de duhovnic aşa ar trebuie să facem ascultare şi de Sfântul Sinod care este călăuzit în alegerile sale de Sfântul Duh, şi care a rânduit pentru fiecare familie o biserică şi un preot.

Dacă fiecare dintre noi am merge la biserică în parohia lui, atunci cu siguranţă viaţa duhovnicească a întregii comunităţi ortodoxe ar fi alta. Dacă am cunoaște cu adevărat provocările și greutățile parohiei de care aparținem, atunci am fi mult mai receptivi la nevoile întregii comunități, și am înțelege ca suntem chemați la susținerea activă și constantă a activității misionare a preotului care ne păstorește, așa cum este și normal să fie.

Paradoxal, noi astăzi, ne simţim străini in biserică, chiar dacă acolo e locul unde ar trebuie să simţim familia cel mai aproape.

NE PLACE SA FIM ORTODOCSI NUMAI CU NUMELE

Românii se pot lăuda că peste 80% dintre ei sunt ortodocşi. Dar s-a pus oare întrebarea de ce procentul românilor care merg la biserică este atât de mic? Răspunsul este simplu: pentru că ne place să fim ortodocşi numai cu numele. Oare câţi din ţara noastră merg la biserică în fiecare duminică? Un exemplu cred că este grăitor pentru modul în care mulţi români înţeleg credinţa creştină. Cum ştiu românii să se bucure de un botez sau cum ştiu să se poarte la o înmormântare sau la o masă de parastas? (Dar nu vorbesc numai de ortodocşii români, ca şi cum ceilalţi – grecii sau ruşii sau bulgarii – ar fi din alt aluat.) Să fim sinceri: dacă am pune pe o balanţă cât îi interesează bucatele pe invitaţii la un botez, şi cât îi interesează mântuirea noului botezat, balanţa ar fi în favoarea bucatelor. Întrebarea lui Hristos: Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18, 8) pare să fie din ce în ce mai apăsătoare. Răspunsul la întrebare ni l-a dat tot El, când ne-a spus că Biserica lui nu va fi biruită de diavol, ceea ce înseamnă că până la sfârşitul lumii vor exista creştini, preoţi şi ierarhi care vor păstra nestinsă candela dreptei credinţe: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 15-18). Da, Hristos a zidit Biserica pe piatra cea tare a credinţei că El este Fiul lui Dumnezeu cel viu, şi această Biserică va rezista până la sfârşitul veacurilor. Dar – după cum ne arată atâtea şi atâtea profeţii – vor fi din ce în ce mai puţini oamenii care vor trăi Ortodoxia… Hristos nu a întrebat dacă la A Doua Sa Venire va mai găsi fecioare pe pământ, nici dacă va mai găsi postitori, ci a întrebat dacă va mai găsi credinţă… Pentru că, fără credinţa cea adevărată, fecioarele pot fi neînţelepte ca cele pomenite în Evanghelie, iar postitorii pot fi ca făţarnicii pe care El i-a mustrat de atâtea ori. Unii oameni, după ce au trăit ani de zile în păcat, sau unii tineri – care poate s-au scârbit de păcat numai după câteva luni de „practică” – simt nevoia unei schimbări în viaţa lor. Numai că le este foarte greu să se schimbe… Pentru că duhul acestei lumi îi presează puternic… Schimbarea în viaţă nu trebuie să înceapă cu renunţarea la un păcat sau altul. Trebuie să înceapă prin dobândirea credinţei, şi prin întărirea în credinţă… Fără credinţă, am putea renunţa poate la un păcat trupesc… Dar ar fi trebuit să ne dăm seama că păcatul necredinţei este mai mare decât păcatele trupeşti… Şi pe acesta ar fi trebuit să îl lepădăm primul. Da, nu este uşor să crezi în Dumnezeu, să te laşi călăuzit de învăţăturile Bisericii. Este pur şi simplu o aruncare în gol, este asumarea unui cutremur lăuntric. Totul se surpă, vechile repere pălesc… Dar apare ceva nou. Ceva care îţi dă putere să te lupţi cu lumea întreagă… Mai exact, ceva care îţi dă putere să birui înţelepciunea, obiceiurile şi păcatele acestei lumi. Dobândiţi credinţa… Fără ea, degeaba vă luptaţi să deveniţi mai buni, mai frumoşi, mai virtuoşi. Degeaba încercaţi să renunţaţi la păcate. Sufletele voastre sunt prea sensibile ca să se poată hrăni numai din interdicţii. Sufletele voastre au nevoie în primul rând de Dumnezeu… Da, de Dumnezeu, Căruia îi facem atât de puţin loc în vieţile noastre… Să credem în Dumnezeu, şi toate se vor schimba, toate vor fi binecuvântate. Pentru unii, drumul va fi mai uşor, pentru alţii, mai greu – cu poticniri şi căderi –, dar pentru toţi cei care îl aleg cu sinceritate va fi un drum al împlinirii… Din păcate, facem şi noi ca americanii: unii mergem la biserică pentru „pacea minţii”, alţii pentru că „e bine”, dar foarte puţini mergem să ne întâlnim cu Hristos… Da, Dumnezeu e pretutindeni, dar ne aşteaptă în biserică pentru că acolo e casa Lui… Să nu încercăm să ne fabricăm o credinţă personală, ci să primim credinţa la care El ne-a chemat, întemeind Biserica, al cărei Cap este… Şi să nu uităm că Hristos ne-a invitat la masa cea împărătească – să ne hrănim cu Sfânta Împărtăşanie, care este Trupul şi Sângele lui. Numai această împărtăşire – la care ne cheamă Biserica – ne poate fi cu adevărat „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”… Extras din Extras din Tinerii şi sexualitatea – Păcate noi, păcate vechi (Editura Egumeniţa, 2005)

DIN PILDELE INTELEPTULUI SOLOMON

Prietenia cu Dumnezeu şi cu virtuţile:Dumnezeu este prieten cu oamenii neprihăniţi.(Prov3.32), Omul trebuie să se împrietenească cu virtuţile, spre exemplu cu înţelepciunea, spune Solomon (Prov7.4) Dumnezeu în prietenie:Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui.(Prov16.7)Prietenia cu împăratul:Ajunge prieten cu împăratul cine iubeşte curăţia inimii şi are bunăvoinţa pe buze.(Prov22.11)

,,Pînă cînd veţi iubi prostia, proştilor? Pînă cînd le va plăcea batjocoritorilor batjocura, şi vor urî nebunii ştiinţa?(1.22) Batjocoritorul caută înţelepciunea şi n'o găseşte, dar pentru omul priceput ştiinţa este lucru uşor.(14.6) –

Cel cu inimă prefăcută nu găseşte fericirea, şi cel cu limba stricată cade în nenorocire.(Prov17.20) 24Celce urăşte se preface cu buzele lui, şi înlăuntrul lui pregăteşte înşelăciunea. 25Cînd îţi vorbeşte cu glas dulce, nu -l crede, căci şapte urîciuni sînt în inima lui. 26Chiar dacă-şi ascunde ura în prefăcătorie, totuş răutatea lui se va descoperi în adunare.( Prov 26.24-26)

Izgoneşte neadevărul din gura ta; şi depărtează viclenia de pe buzele tale!(Prov4.24)

Nu vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău; ori ai vrea să înşeli cu buzele tale? spune Solomon.(Prov 24.28) Cine vorbeşte în chip uşuratic, răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare.( Prov 12.18) Cei uşuratici aprind focul în cetate, dar înţelepţii potolesc mânia.(Prov29.8)

TRADITII DE ANUL NOU PAROHIA ORTODOXA TORTONA