SIMTI CA FACI PARTE DIN PAROHIA TA?

Simţi că faci parte din parohia ta?

Abecedar ortodox

Viaţa în marile oraşe nu mai este ca viaţa la sat când toţi oamenii se cunoşteau unii cu alţii, când comunitatea era foarte bine închegată. Astăzi e imposibil să-i cunoşti zecile, sutele de mii sau chiar milioanele de oameni din oraşul tău. Abia recunoşti persoane care stau în acelaşi cartier cu tine, ba se întâmplă de multe ori ca nici vecinii de bloc să nu ţi-i ştii prea bine. Din păcate viaţa la oraşe ne-a înstrăinat unii de alţii, şi din acest motiv au avut de suferit şi parohiile din jurul bisericilor ortodoxe.

Ce este parohia? Este marea familie a familiile celor care locuiesc în blocurile şi casele dimprejurul unei biserici. Ce este episcopia? Este o mare familie ce cuprinde toate parohiile dintr-o anumită regiune. Ce este  Biserica Ortodoxă Română? Este o mare familie formată din toate episcopiile din ţară și din toate episcopiile române de peste hotare. Ce este Biserica Universală a lui Hristos?  Este marea familie a Bisericilor Autocefale din întreaga lume (Biserica Ortodoxă a României, a Greciei, Rusiei, Ciprului, Bulgariei, etc.) Biserica Universală este de fapt  familia lui Dumnezeu, iar parohia este amprenta ei la nivel local.

Odinioară oamenii aveau doar un singur preot în comunitatea lor, la el se spovedeau, la el veneau la liturghie, la el îşi botezau copiii, la el se cununau, la el îşi înmormântu morţii, pe el îl aveau ca model de trăire creştinească. Astăzi lucrurile s-au schimbat destul de mult. Trăind la oraş, oamenii se duc la liturghie acolo unde le place şi nu neaparat la parohia de care aparţin, se spovedesc la preotul care le e drag, chiar dacă e din altă parte, fac botezul şi cununia la bisericile așezate mai aproape de starea civilă, etc. Pentru mulţi dintre noi conceptul de parohie este foarte vag şi din acest motiv nu-i acordăm importanţa cuvenită.

Acum câţiva ani, când l-am cunoscut pe Dumnezeu, începusem să merg la liturghie la Catedrala din Galaţi, pentru că-mi plăceau mult predicile şi cântările slujbelor. După ce am cunoscut-o pe Iulia, de dragul ei am început să merg la biserica Sfântul Antim, pentru că aici slujbele ţineau mai puţin şi eram şi mai aproape de casa ei. Câteodată, când nu ne întâlneam duminica să mergem împreună la liturghie, eu mergeam la Biserica Sfântul Vasile acolo unde slujeşte duhovnicul nostru. Pentru că mă mustra conştiinţa mai mergeam uneori şi la biserica parohiei de care aparţineam.

Când ne-am mutat în Bucureşti la început mergeam la catedrala patriarhală, iar apoi am ajuns să mergem la Biserica Stavropoleos din spatele Bancii Naţionale a României ştiind că aici cântă cel mai frumos cor bizantin din ţară.

Era prima biserică pe care o simţeam ca o mare familie. Ce m-a surprins foarte mult a fost că odată, vrând să mă împărtăşesc la sfârşitul liturghiei, preotul a spus că refuză să mă împărtăşească pentru că nu mă cunoaşte, dar pâna la urmă celălalt preot slujitor a acceptat. Am înţeles mai apoi că problema era că m-am spovedit în altă parte şi el nu era sigur că eu mă pregătisem pentru Sfânta Euharistie, şi în plus de asta era prima dată când mă vedea în biserică.

Acest gest m-a pus pe gânduri. Atunci am înţeles ce înseamnă de fapt o parohie. Părintele ştie de obicei de sâmbătă seara câte persoane se vor împărtăşi duminică pentru că el i-a spovedit şi în plus de asta a rugat pe toţi cei care nu se spovedesc la el să anunţe din timp dacă vor ca duminică să ia Trupul şi Sângele Domnului.

Duminica la Sfânta Liturghie oamenii aduc fel de fel de prinoase spre a fi sfinţite de Dumnezeu: fructe, pâine, colaci, cornuri, prăjituri, cu condiţia să fie făcute în casă şi nu cumpărate. După ce sunt sfinţite, toate prinoasele sunt aşezate  în curtea bisericii, unde oamenii se adună după liturghie şi gustă din ele, un prilej foarte bun de a vorbi unii cu alţii, de a socializa, de a se cunoaşte.

E o parohie cu mulţi adolescenţi, cu familii tinere, cu mulţi copilaşi care dau viaţă întregii comunităţi.  Preoţii împreună cu enoriaşii participă împreună la multe activităţi: pelerinaje, seri de discuţii, cateheze, concerte de muzică bizantină, ajutoare pentru copiii din orfelinate, etc. Ca să nu mai vorbim de marile sărbători când biserica şi curtea ei sunt neîncăpătoare, enoriaşii venind cu mare drag la slujbele la care Grupul Stravropoleos cântă dumnezeieşte. E o familie frumoasă, şi foarte primitoare, caracterizată de o rânduială şi o disciplină extraordinară. Toate acestea împreună cu muzica bizantină formează liantul care-i ţine uniţi pe toţi membrii parohiei.

De când am cunoscut Stavropoleos nu ne-am mai despărţit de ei, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare mergem cu bucurie la liturghie şi la celelalte slujbe.

Cred că mulţi dintre noi nu simţim că facem parte din parohia noastră. Oamenii de lângă noi din biserică ne sunt străini, şi n-ar trebuie să fie aşa. Preotul şi parohia are tocmai acest scop de a-i uni pe enoriaşi, de a-i face să se cunoască, să se iubească, ajutându-se și susținându-se la greu. Învăţând să-i iubească pe cei de aproape ai lor din parohie, oamenii îşi vor extinde iubirea şi faţă de cei din alte parohii și în final faţă de toți cei necunoscuţi.

Gândiţi-vă la parohie ca la o clasă de liceeni care studiază împreună 4 ani de zile, şi care în tot acest timp se cunosc foarte bine şi ajung să se îndrăgească, şi nimeni nu este străin celuilalt. Timpul petrecut împreună la orele de curs, la teze şi examene, în activităţile din timpul liber, leagă prietenii frumoase întărind per toatal întreaga clasă.

Frumos ar fi să facem ascultare de Sfântul Sinod, care conduce Biserica Ortodoxă Română şi să participăm la viaţa parohiei de care aparţinem, pentru că din punct de vedere dogmatic şi canonic suntem mădulare ale trupului acestei biserici, şi fără noi acea comunitate nu este întreagă. Aici ar trebui să ne avem duhovnicul şi aici ar trebui să mergem la slujbe.

Din păcate din cauza neputinţelor noastre omeneşti mergem la ce biserică vrem noi, invocând diverse motive: că nu-mi place predica sau preotul, că slujbele sunt lungi, că biserica e veche, etc.

Totuşi, modernismul şi globalizarea ne-au adus pe unii din noi în aceeaşi postură ca a ţăranilor de la sate. Gândiţi-vă la românii care locuiesc în ţări neortodoxe care s-ar bucura să aibe o parohie în oraşul lor, iar cei care au deja nu mai fac mofturi privind locaţia bisericii sau vrednicia preotului, ci se bucură ca au unde să se adune, că au un colţişor de ţară în străinatate, că acolo se simt în familie.

Parohiile ortodoxe româneşti din străinatate se apropie foarte mult de modelul ideal la parohiei, acolo oamenii venind de nevoie, de drag, tânjind după graiul românesc, după fraţii de acelaşi neam şi după credinţa străbună.

Noi în ţară încă mai facem mofturi, dar aşa cum facem ascultare de duhovnic aşa ar trebuie să facem ascultare şi de Sfântul Sinod care este călăuzit în alegerile sale de Sfântul Duh, şi care a rânduit pentru fiecare familie o biserică şi un preot.

Dacă fiecare dintre noi am merge la biserică în parohia lui, atunci cu siguranţă viaţa duhovnicească a întregii comunităţi ortodoxe ar fi alta. Dacă am cunoaște cu adevărat provocările și greutățile parohiei de care aparținem, atunci am fi mult mai receptivi la nevoile întregii comunități, și am înțelege ca suntem chemați la susținerea activă și constantă a activității misionare a preotului care ne păstorește, așa cum este și normal să fie.

Paradoxal, noi astăzi, ne simţim străini in biserică, chiar dacă acolo e locul unde ar trebuie să simţim familia cel mai aproape.